Quando sulla Terra tutto ti delude e perfino gli assiomi diventano incerti, volente o nolente, il pensiero vola verso quello “spazio indefinito” al quale miri per trovare soluzioni ai problemi che ti angosciano. Così succede anche al personaggio del canto Abelardo ed Eloisa di Angelo Manitta. All’interno delle meditazioni sull’origine del male nel mondo, l’autore vede Abelardo evadere nel macrocosmo, da dove suppone che tutto sia iniziato, essendo Alfa un indicatore di tutti gli inizi: “concetti astrali disperdono / ipotesi di algebriche fontane di stelle… il punto fermo è Alfa”. Când pe Pământ totul te dezamăgește și chiar și axiomele devin incerte, volens-nolens, îți zboară gândul spre acel „spațiu nedefinit”, unde mizezi să găsești soluții pentru problemele care te frământă. La fel i se întâmplă și personajului poemului „Abelard și Heloise” de Angelo Manitta. În contextul meditațiilor asupra originii răului în lume, autorul îl vede pe Abelard într-o evadare în macrocosmos, de unde presupune că au pornit toate, Alfa fiind un indicator al tuturor începutu¬rilor: „concepte astrale împrăștie ipoteze de algebrice fântâni de stele… punctul fix este Alfa”.